Aici a fost prima tura de plans..
Dupa am luat-o si am mers sa bem lapte impreuna pe canapea. A vrut cu mami. Apoi am luat-o la schimbat: "Nu nu nu". Am facut ascultare activa vreo 10 minute ( dureaza dar are rezultate miraculoase! e ca o magie pe care nu am stiut-o pana acum), timp in care am simtit ca ma lua si putin la misto: vorbea cu papusa si spunea si ea " Si mie mi-ar placea mult sa...". Dar apoi a stat la imbracat fara sa planga vreun pic si fara sa alerg dupa ea prin casa. La intrare si-a luat ghiozdanelul care stia ca e pentru gradi sa-l duca ea. Ne-am urcat in masina curata, ca o spalase tati :)
La gradinita a stat langa mine si se uita la copii. Cand alergau ei, mai facea si ea o tura de alergat prin sala, dar venea tot langa mine. Imi venea sa o iau in brate si sa fugim impreuna. M-am abtinut...
I-am spus ca stau cu ea pana o sa intre in sala ei de clasa ca sa o vad si eu si apoi imi iau la revedere si eu plec la serviciu, dar vin sa o iau. M-a intrebat de multe ori daca vin sa o iau si eu i-am repetat de multe ori ca da, o sa vin sa o iau dupa ce se joaca si invata lucruri noi.
Apoi am plecat cu inima franta, franta, franta,franta, foarte fraaaaaaaaaanta. Si am plans. Am plans mult pana la serviciu. Mi se rostogoleau lacrimile pe obraz si plangeam pentru ca simteam ca am abandonat-o si plangeam pentru toate momentele in care m-am simtit eu singura si parasita pe pamant. Si e foarte greu singur...
Si apoi am ajuns la serviciu ca prin vis, se invartea totul si nimic nu parea real. Ma uitam la ceas sa vad cand se face 11 sa sun sa intreb ce face. La 10.40 nu am mai rezistat si am sunat sa intreb. A zis ca nu a plans si chiar a cantat cu ceilalti copii si ca acum mananca. Am rasuflat putin usurata. Dar tot aveam inima in gat. Am convenit cu directoarea sa trec sa o iau mai devreme pe la 12.
La 11.15 plecam fugind de la serviciu. Ad literam. Am fugit cat am putut eu pana la masina parcata departe pe stradute. Si apoi am incercat sa conduc linistit. Imi spuneam ca o sa ajung prea devreme, dar tot ma bagam si incercam sa ajung pe banda care mergea cel mai bine. Am ajuns in fata si loc de parcare ioc. Sa o las cu avarii? Parca e si 40 si prea devreme. Daca nu o sa intru imediat si pana o iau trece prea mult timp. Sa merg inainte poate gasesc loc mai incolo si am tot mers si mers cu 5 km la ora pana am parcat-o la 300 de metri de gradinita. Nu-i nimic zic, abia povestim pe drum pana la masina cum a fost.
Si ma uit la ceas: 11.48 si ma gandesc ca eu intru. Am voie cu 10 minute mai devreme:). Imi deschide omul cu cateringul si zice ca se duce el in clasa sa o cheme. Mi s-a facut inima cat un purice. Aici e aici. O sa ma bufneasca un plans cu hohote. Imi musc buzele tare si ma abtin. In cele 20 de secunde care au parut o vesnicie mi-am facut zeci de scenarii de cum o sa reactioneze cand ma vede. Si atunci o aud timida cum intreaba: "a venit mami?" si apoi o vad. Intai fetisoara ei uimita si apoi cel mai mare zambet pe care l-am mai vazut dar care acum mi se parea imens. Si alearga la mine si eu ma aplec sa o prind in bratele mele. Si acolo as fi vrut sa ramana pentru totdeauna. Si sa plecam amandoua departe. Imi fac curaj si mai imi musc o data lacrimile si o intreb pe educatoare cum a fost: "Nu a plans deloc, e un copil cuminte, s-a jucat. Nu prea a vrut sa stea pe scaunel, dar asa e la inceput. O sa se obisnuiasca. Rasuflu usurata si totodata ma intreb daca nu cumva e mai traumatizant asa pentru minunea mica: sa se prefaca ca e puternica si sa-si abtina lacrimile care mie mi-ar fi curs asa de natural doar daca miscai un deget.
Si plecam spre masina. Dau sa o intreb cum a fost, o intreb o data si apoi ma abtin. O intreb daca vrea sa-mi povesteasca cum a fost. " A fost frumos. I-a placut Arianei la gradinita." Nici aici nu am voie sa plang? Mai imi inghit o data lacrimile si mi se pare ca lumea e statica si noi suntem singurele fiinte care se misca. Mergem spre masina alene si intre timp are grija sa ia toate lacurile din cale. O las cu cel mai mare drag. O fractiune de secunda am vazut cu coada ochiului cum o statie intreaga de oameni se uitau uimiti cum o mana de copil trecea alergand prin toate lacurile si culmea! nu era certat. Clar era ceva gresit cu mama :))
Si asa ne urcam in masina si plecam acasa. Ii spun ca eu o sa trebuiasca sa ma intorc la serviciu, ca o sa stau doar putin cu ea si apoi plec si ea ramane cu mamaie. Da sa planga ( e mai greu asta decat prima zi la gradinita??????) si apoi eu ii repet iar frumos si cu rabdare. Pare intr-un final ca accepta, dar nu inainte sa spuna ca ii spune ea lui tati sa-i spuna sefului lui mami sa nu se ia de mami ca intarzie la serviciu.
E ingerul meu. Acasa o urmaresc un minut cum se juca cu papusa si cum vorbea de parca era doamna. Vorbea calm. M-am mai linistit putin.Deci nu tipa, nu vorbeste urat. Cel putin nu in prima zi. Vreau sa o tina asa.
Si acum parca am urcat in Fagaras 2 zile. Ma simt franta....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu