Prima luna de gradinita

A trecut o luna de la prima zi de gradinita. Mi se pare ca a trecut mult. Ariana m-a surprins de multe ori prin atitudinea ei plina de intelegere si de multe ori o vad asa ca un intelept batran, care imi explica ea mie, copilul.
Am o fetita care ma bucura in fiecare zi si cele mai frumoase momente ale zilei sunt acelea de conectare totala: in care ne tinem in brate si intreg universul dispare, starea de mindfulness impreuna cu minunea mea.
In aceasta luna am inteles ca noi (parintii) suntem aceia care ne temem si ne impunem acceasi atitudine copiilor. Si asta pentru ca ne e frica. Ne e frica de nou, ne e frica de drobul de sare. Copiii sunt mult mai curajosi pentru ca ei traiesc clipa prezenta si asta e cheia spre a gasi curajul si entuziasmul sa strabati muntii.
Cred ca am devenit prea filosoafa, asa ca sa continui cu impresiile din prima luna de gradinita.
In primul rand ne-am obisnuit sa ne trezim de dimineata. Unde pana acum nu exista ideea de a ne trezi cineva si a dormi pana vrem noi sa deschidem ochii (care insemna 9.30, 10 dimineata), acum trezitul de dimineata are loc in jur de ora 8 (8 fara ceva) si consta in mangaiat, intins si in final luat in brate incolacit de gatul mamei si mers sa facem laptele. Inca ii mai dau lapte praf cu biberonul si mi se pare super ca mai vrea si o sa continui cat o sa vrea ea. In timpul zilei cere lapte in castronel, asa ca bautul din biberon de dimineata si inainte de culcare e un rasfat :).
Dupa lapte, mergem sa ne imbracam. Tot in brate. Iar eu ma mai bucur de inca o imbratisare plina de caldura, care nu cere nimic in schimb. Imbracatul scoate, de obicei, la suprafata faptul ca nu prea am vrea la gradinita, ci sa ne jucam cu mama. Asa ca urmeaza o lunga serie de intrebari despre ce bluzita vrea sa imbrace, inspectarea impreuna a hainutelor curate (de multe ori le vrea pe cele care sunt la spalat sau ude) si , in final, alegem una. Jocul de-a hainutele: "Pe asta o vreau!" si eu sa  ma lamentez :"Dar eu vream pe celalalta. Uf! M-ai pacalit" zmulge de fiecare data un zambet de triumf :)
De dimineata, pentru prima oara a si exprimat ce simte cand o trezesc: "Vreau sa mai dorm". Eu i-am spus ca maine e sambata si ne trezim cand o sa vrea ea si dupa mergem la calarie. La care ea a replicat: " O sa ma scol la 3.". Mi-a venit sa rad. De unde stie ea la 2 ani si 10 luni ca la 3 e tarziu dupa-amiaza?
Asa ca pentru maine avem un plan :). Numai ca stiu eu cum e cu planurile astea. O sa se trezeasca tot pe la 8 plina de energie si pofta de joaca .
Dupa ce ne imbracam si ne urcam in masina, punem melodia preferata si cantam impreuna. "Mai tare, mami!" (mai tare muzica; aici e bine ca nu e tati cu noi caruia nu-i place muzica atat de tare). Urmeaza inevitabil intrebarea: "de ce ai parcat aici?". In fiecare zi parchez in alt loc, in functie de unde gasesc loc, dar tot in aceeasi 40 m patrati. Asa ca ii arat ca locul de ieri e ocupat.
Aproape in fiecare dimineata luam sirul de covrigei sa dam si celorlalti copii. Nemancand decat 100 ml de lapte de dimineata, cat ia ea o gura-doua din covrig e OK.
La gradinita ne schimbam, dar inainte trebuie sa vedem ca au mai venit copii si de preferat sa fie multi.
Saptamana asta in fiecare dimineata era o fetita, Elena, de 4 ani care plangea dupa tatal ei si ea ma intreaba de ce plange (cred ca Elena e din septembrie la gradinita; oricum dinaintea Arianei). Ii spun ca plange dupa tati ei pentru ca nu stie ca se intoarce sigur dupa ea. Dar se intoarce sa o ia. O incurajez pe Ariana sa mearga s-o inveseleasca, dar nu vrea. Ma impinge pe mine sa o incurajez eu. Misses e deja langa ea si ii arata masina tatalui care se indreapta spre serviciu. Vorbeste cu ea. Asta e bine.
Mai nou ne luam la revedere la usa, sa ma vada ea pe geam cand plec si eu ma intorc sa vad ca Misses o ia de acolo si nu ramane la usa trista. Daca nu vine Misses am vazut ca se duce ea la copii.
Apoi plec cu energia pentru o noua zi.